Erica Mann, arhitecta româncă ce a contribuit la dezvoltarea orașului Nairobi
Timpul estimat pentru citirea acestui articol este de 46 minute.
Când am ajuns pentru prima oară în Nairobi, în decembrie 2019, am descoperit un oraș al contrastelor: clădiri impunătoare și periferii mizere, ansambluri rezidențiale cochete și clădiri modeste, muncitorești, industriale, un oraș cu o viață proprie, dictată de cei care îl tranzitau zi și noapte într-un murmur care nu părea să obosească. Abia 6 ani mai târziu aveam să aflu că la transformarea orașului Nairobi, în perioada de dinaintea dobândirii independeței față de britanici, avea să contribuie din plin și o româncă: Erica Mann, o arhitectă din România, care la începutul anilor 1940 a fugit din țară împreună cu soțul său, medicul veterinar Igor Mann, din calea urii iminente care începuse a se revărsa (și) asupra evreilor din România. În anul 1948, Erica avea să fie angajată în cadrul Departamentului de Urbanism din Nairobi, unde a contribuit, alături de alți specialiști, la elaborarea Planului Urbanistic General al orașului.
La povestea Ericăi nu am ajuns întâmplător, la o simplă căutate pe Google sau o interogare a AI.ului, nicidecum. Despre Erica Mann aveam să aflu de la prietenul Andrei Mihalca, în aceeași zi în care am aflat și despre fiica ei, Rhodia Mann, pe care Andrei o știa de ani buni. ”O știi pe Rhodia, așa-i?” țin minte că m-a întrebat prima oară când ne-am întâlnit în Nairobi. ”Hmmm, din păcate nu o cunosc…” i-am mărturist timid, căci chiar nu auzisem niciodată de ea. ”Trebuie să o cunoști, e o persoană fascinantă, specialistă în istoria tribului Samburu, iar părinții ei au fost evrei refugiați din România în al doilea război Mondial…” Așa am cunoscut-o mai întâi pe Rhodia, indirect, din poveștile lui Andrei, apoi în persoană, la sfârșitul lui decembrie 2025. Am întâlnit-o în casa ei pe care o putem considera cu ușurință un mic muzeu dedicat tribului Samburu și nu numai, căci Rhodia deține mai multe artefacte colecționate de-a lungul timpului din mai multe zone și triburi din Kenya. O persoană caldă, primitoare, dornică să împărtășească cu noi cât mai multe lucruri despre pasiunile ei: oamenii Samburu, pietrele prețioase, istoria triburilor africane.

O să mă înfrânez despre a povesti mai multe aici despre Rhodia, căci ei îi voi dedica un spațiu aparte. Rândurile următoare sunt despre mama ei, Erica Mann, despre curajul unei tinere de a-și purta destinul la mii de kilometric depărtate de casă, de a se refugia împreună cu cel iubit din calea ororilor unui război nemilos și de a-și scrie istoria în această regiune care, în anul 1942 când Erica și Igor Mann au ajuns aici, nu era scutită de provocări, ba dimpotrivă: nu vorbim de Kenya ca stat african independent, ci de o colonie britanică în care europenii dețineau cea mai mare parte a puterii politice și economice, deși reprezentau o minoritate a populației. În societatea kenyană de atunci începeau să se contureze tot mai clar mișcările politice care aveau să conducă, două decenii mai târziu, la independență.
Erica Mann, între istorie și memorie: portretul unei femei extraordinare, conturat de fiica sa
Se întâmplă ca amintirea unei vieți trecute să devină cu adevărat vizibilă abia atunci când cineva începe să-i adune fragmentele. Pentru Rhodia Mann, descoperirea poveștii extraordinare a mamei sale a venit după dispariția acesteia, în timp ce cerceta arhiva familiei. Fotografii vechi, schițe, documente și amintiri au început să contureze portretul unei femei care traversase războiul, exilul și granițele culturale pentru a-și construi o nouă existență în Africa.
Într-un documentar recent publicat pe Youtube dedicat vieții Ericăi Mann, Rhodia reconstituie acest parcurs nu doar din perspectiva fiicei care și-a cunoscut mama ca pe o femeie mereu ocupată cu munca sa, ci și din aceea a unui martor care descoperă, retrospectiv, amploarea unei moșteniri personale și profesionale deopotrivă.
„Numele meu este Rhodia Mann și sunt aici pentru a vă spune povestea mamei mele, Erica Mann.”
Cu aceste cuvinte își începe Rhodia Mann relatarea despre viața mamei sale, o femeie pe care o cunoscuse dintotdeauna ca fiind profund dedicată muncii. Abia după moartea Ericăi, când a avut ocazia să cerceteze arhivele familiei, Rhodia a descoperit adevărata amploare a realizărilor sale.
„Am știut întotdeauna că mama era o femeie care muncea, dar abia după moartea ei, când am putut să cercetez toate arhivele familiei, mi-am dat seama cât de extraordinară fusese cu adevărat.”
Originile austriece și copilăria în România
Erica Mann s-a născut în 1917, într-o familie cu origini austriece. Părinții săi, Emma și Jakob, proveneau din mediul cultural al monarhiei austro-ungare și s-au stabilit ulterior în România. Rhodia mărturisește că nu cunoaște motivele exacte pentru care bunicii săi au ales să se mute aici.
Deși avea origini austriece, Erica s-a considerat întotdeauna româncă.
„Vorbea fluent românește, gândea în română, număra în română. Și pașaportul ei era românesc”, povestește Rhodia.
Mama Ericăi, Emma, provenea dintr-o familie burgheză înstărită și respectată. Era cea mai mică dintre trei surori și se remarcase încă din tinerețe prin inteligența și interesul pentru educație.
Potrivit Rhodiei, Emma s-a numărat printre femeile din generația sa care au avut posibilitatea să urmeze studii universitare la Viena. A absolvit cu distincția summa cum laude, iar lucrarea sa de absolvire a avut ca temă metaforele din opera lui William Shakespeare. Deși avea pregătirea necesară pentru o carieră didactică, Emma nu a îmbrățișat niciodată profesia de dascăl. S-a căsătorit cu Jakob, un tânăr ofițer în armata împăratului Austriei.

Rhodia îl descrie pe bunicul său ca pe un inginer strălucit, dar lipsit de pricepere în administrarea banilor. Averea familiei a cunoscut numeroase fluctuații, pe măsură ce Jakob încerca diferite afaceri și proiecte, dintre care unele au avut succes, iar altele au eșuat.
În documentarul dedicat mamei sale, Rhodia evocă și atmosfera Bucureștiului de altădată, ilustrându-și povestirea cu fotografii de epocă. Descrie un oraș elegant și cosmopolit, supranumit „Parisul Estului”, în care cafenelele aveau un rol important în viața socială și culturală. Aici, intelectuali și oameni din diverse domenii profesionale obișnuiau să se întâlnească și să discute ore întregi despre politică, literatură sau evenimentele vremii, uneori în fața unei singure cești de cafea. Era Bucureștiul în care Erica Mann și-a petrecut primii ani de viață și în care avea să revină, mai târziu, după încheierea studiilor la Paris.
Parisul și curajul de a-și urma propria vocație
Încă din tinerețe, Erica a demonstrat o inteligență remarcabilă și o dorință puternică de a urma studii universitare. Voia să studieze arhitectura la Paris, însă tatăl său s-a opus categoric acestei alegeri. Jakob considera că viitorul potrivit pentru fiica sa era căsătoria și întemeierea unei familii, nu practicarea unei profesii dominate aproape exclusiv de bărbați.
În cele din urmă, după ce s-a consultat cu prietenii săi, Jakob a acceptat să o lase să plece la studii. Aceștia îl convinseseră că, deși Erica avea puține șanse să profeseze ca arhitectă, anii petrecuți la Paris i-ar fi oferit ocazia să cunoască tineri educați, cu perspective profesionale promițătoare.
Astfel, Erica a plecat în Franța și s-a înscris la prestigioasa École des Beaux-Arts din Paris. Potrivit relatării Rhodiei, Erica era singura studentă din cadrul secției sale de arhitectură, într-un mediu universitar dominat de bărbați.

Anii petrecuți la Paris au reprezentat o perioadă fericită și creativă din viața sa. Rhodia prezintă fotografii care o înfățișează pe Erica în atelierul de arhitectură, lucrând la planșe de desen, dar și realizând o pictură murală într-unul dintre spațiile instituției. Nu se cunosc subiectul exact sau semnificația acelei picturi, însă Rhodia o consideră una dintre primele lucrări artistice importante ale mamei sale.
Dincolo de pregătirea în arhitectură, Erica manifesta un talent artistic deosebit. Desenele sale după model, păstrate în arhiva familiei, impresionează prin precizia observației și calitatea execuției.
„Era absolut strălucită”, spune Rhodia, admirând schițele realizate de mama sa în perioada studenției. Fotografiile o înfățișează pe Erica la aproximativ 19 – 20 de ani, într-un mediu în care părea să se simtă pe deplin împlinită.
Întoarcerea la București și primele experiențe profesionale
La vârsta de aproximativ 21 de ani, după încheierea studiilor, Erica s-a întors la București. În ciuda pregătirii sale, nu a reușit să obțină un post de arhitectă. A început să lucreze pentru o companie specializată în proiectarea mobilierului.
Rhodia mărturisește că nu a găsit în arhiva familiei fotografii sau documente care să ilustreze obiectele de mobilier proiectate de mama sa în această perioadă. Totuși, faptul că Erica și-a păstrat locul de muncă o face să creadă că era apreciată pentru talentul și competențele sale. Vorbim de sfârșitul anilor 1930, când Europa se îndrepta către un nou război.
O întâlnire neașteptată, în pragul războiului
În aceeași perioadă, la București ajunsese un medic veterinar evreu, refugiat din Polonia după invazia germană din septembrie 1939. În țara sa, acesta fusese un veterinar cunoscut și deținuse propria clinică. Obligat să fugă din calea persecuțiilor, a găsit refugiu în România, unde a obținut permisiunea de a deschide un nou cabinet veterinar.
Era bărbatul care avea să devină soțul Ericăi Mann. Rhodia povestește cu umor împrejurările în care cei doi s-au cunoscut. Veterinarul auzise despre Erica și, mai ales, despre frumusețea picioarelor sale. A hotărât să-i telefoneze, iar răspunsul tinerei a fost cât se poate de direct: „Ei bine, dacă ai auzit că am picioare frumoase, ar fi bine să vii să le vezi.”

El a acceptat invitația, iar cei doi s-au logodit aproape imediat. Fotografiile din luna lor de miere, petrecută pe Dunăre, înfățișează un cuplu tânăr, elegant și plin de viață. Amândoi erau inteligenți, educați și aveau profesii pentru care se pregătiseră temeinic.
Viitorul părea promițător, dar Europa intrase deja în război și evenimentele care aveau să urmeze le vor schimba radical destinul.

Exilul sau doi ani de călătorie în căutarea unui nou început
În 1940, războiul care cuprinsese Europa ajunsese și la granițele României. În luna iunie, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, iar situația politică și militară devenea tot mai nesigură. În aceste împrejurări, Erica Mann și soțul ei au hotărât că venise momentul să părăsească țara.
Nu aveau însă de unde să știe că plecarea avea să se transforme într-o călătorie de aproximativ doi ani, în care urmau să străbată mii de kilometri în căutarea unui loc unde să-și poată reconstrui viața.
Rhodia Mann reconstituie acest traseu cu ajutorul unei hărți, estimând că părinții săi au parcurs în jur de 7.000 de mile, adică peste 11.000 de kilometri, înainte de a ajunge în Kenya.
Din România spre Cipru și Palestina
Prima etapă a călătoriei i-a purtat din România spre Cipru, la bordul unei nave care transporta refugiați. Potrivit Rhodiei, autoritățile din Cipru acceptaseră primirea a 500 de persoane. Fiecărui pasager îi fusese atribuit un număr, iar cele ale Ericăi și soțului său depășeau limita stabilită. În timp ce o parte dintre refugiați au putut debarca, ei au fost nevoiți să rămână la bord.
Nava și-a continuat călătoria spre Haifa, principalul port al Palestinei aflate la acea vreme sub mandat britanic. Deși proveneau din familii evreiești, părinții Rhodiei nu erau practicanți și nu își defineau identitatea în primul rând prin apartenența religioasă. Rhodia îi descrie drept oameni educați, cosmopoliți, obișnuiți să călătorească și să trăiască în medii culturale diverse. Palestina nu li s-a părut locul în care și-ar fi putut construi viitorul. Au petrecut aproximativ un an într-o tabără pentru refugiați, o perioadă pe care fiica lor o descrie ca fiind profund nefericită pentru amândoi. În cele din urmă, au cerut comandantului britanic al taberei să îi ajute să plece în altă parte.
O călătorie dificilă de-a lungul coastei africane
Solicitarea lor a fost acceptată, iar Erica și soțul ei au fost îmbarcați pe o navă militară britanică ce urma să navigheze de-a lungul coastei estice a Africii, să ocolească extremitatea sudică a continentului și să ajungă la Cape Town. Călătoria a fost însă întreruptă la Durban, în Africa de Sud, unde soțul Ericăi s-a îmbolnăvit grav și a avut nevoie de spitalizare. Când acesta s-a însănătoșit, nava plecase deja mai departe.
Cei doi au fost nevoiți să-și continue drumul spre nord folosind diferite mijloace de transport, printre care trenuri, autobuze și camioane, până când au ajuns în Rhodesia de Nord, teritoriu aflat atunci sub administrație britanică, cunoscut astăzi drept Zambia. Acolo au fost repartizați într-o altă tabără pentru refugiați, unde aveau să petreacă încă aproximativ un an.
Primele imagini ale Africii, păstrate într-un caiet de schițe
În ciuda dificultăților întâmpinate, Erica nu și-a abandonat preocupările artistice. La plecarea din Europa reușise să ia cu ea câteva materiale pentru desen, pe care le-a folosit pe parcursul călătoriei. În acest fel, a realizat un caiet de schițe în care a surprins primele sale impresii despre Africa.

Rhodia prezintă în documentar câteva dintre aceste desene, păstrate în arhiva familiei. Unul dintre ele înfățișează locul în care părinții săi fuseseră cazați pe nava care îi transporta de-a lungul coastei africane. Nu aveau la dispoziție o cabină propriu-zisă, ci doar un colț al punții, delimitat de un paravan, unde dormeau pe o saltea așezată direct pe podea.
Acestea erau condițiile în care cei doi călătoreau spre un viitor încă nesigur. Și totuși, după cum remarcă Rhodia, experiențele dificile nu i-au împiedicat să descopere frumusețea continentului.
„Amândoi păreau să se fi îndrăgostit de Africa de la prima vedere”, povestește ea.
Un an într-o tabără pentru refugiați din Rhodesia de Nord
Ajunși în Rhodesia de Nord, Erica și soțul ei au fost cazați într-o tabără pentru refugiați, departe de viața profesională și socială pe care o cunoscuseră în Europa. Rhodia prezintă două fotografii care ilustrează contrastul dintre imaginea oficială a taberei și condițiile reale în care locuiau părinții săi.
Prima înfățișează clădirile administrative, îngrijite și bine organizate, care puteau crea o impresie favorabilă vizitatorilor. Cea de-a doua arată locuința atribuită familiei: o colibă modestă, construită rudimentar și acoperită cu stuf. Acolo aveau să trăiască timp de aproximativ un an. În acea perioadă, Erica era însărcinată cu Rhodia.
Viața în tabără era apăsătoare pentru amândoi. Nu aveau posibilitatea să-și practice profesiile, iar lipsa unei activități care să le valorifice pregătirea îi afecta profund. Cu toate acestea, niciunul nu s-a resemnat.
Soțul Ericăi, medic veterinar, a început să exploreze împrejurimile și să viziteze satele din regiune, interesându-se de animalele crescute de localnici, de efectivele de animale și de bolile cu care aceștia se confruntau.
La rândul său, Erica a început să viziteze comunitățile locale și să colecționeze obiecte de artă și cultură africană, punând astfel bazele unei colecții care avea să devină cunoscută ulterior. Așa cum observă Rhodia, deși se aflau într-o regiune izolată a Rhodesiei, niciunul dintre părinții săi nu a lăsat timpul să treacă fără să încerce să descopere, să învețe și să creeze.

1942 – o nouă viață se conturează în Kenya
În 1942, după aproximativ doi ani de călătorii și șederi în tabere pentru refugiați, soțul Ericăi a primit o ofertă de muncă în Kenya, pe atunci colonie a Imperiului Britanic. Era oportunitatea pe care o așteptaseră pentru a-și putea relua viața profesională și a se stabili într-un loc în care să-și construiască un viitor.
Rhodia prezintă o fotografie realizată la sosirea părinților săi în Kenya, imagine pe care o consideră deosebit de sugestivă pentru personalitatea lor. După anii de pribegie, cei doi lăsaseră în urmă țările natale, familiile și o mare parte din viața pe care o cunoscuseră.

„Tot ce mai aveau era viitorul”, spune Rhodia. Iar fotografia, adaugă ea, surprinde hotărârea cu care părinții săi erau pregătiți să îl întâmpine și să înceapă un nou capitol al existenței lor. Pentru cei doi, stabilirea în Africa de Est reprezenta șansa de a-și reconstrui viața și de a reveni, în sfârșit, la activitățile profesionale de care fuseseră privați în timpul exilului.
Soțul Ericăi, medic veterinar de profesie, primise un post de inspector sanitar-veterinar la un abator al companiei Liebig, care producea conserve de carne de vită (corned beef) destinate armatei britanice, inclusiv trupelor aflate în Africa de Nord și Birmania.
Rhodia își imaginează cât de dificilă trebuie să fi fost această schimbare pentru tatăl său, obișnuit să îngrijească și să salveze animale, nu să lucreze într-o unitate de sacrificare a acestora. Totuși, era prima ofertă de muncă primită după doi ani de refugiu, iar acesta era hotărât să profite de oportunitate.
Străini într-o societate colonială britanică
Adaptarea la noua viață nu a fost lipsită de dificultăți. În apropierea abatorului exista un complex rezidențial în care locuiau angajații britanici ai companiei. Erica și soțul ei nu au fost însă cazați alături de aceștia, ci într-o casă mică, situată pe un deal, la oarecare distanță de restul comunității.
Rhodia sugerează că statutul lor de străini a contribuit la această separare. „Părinții mei, fiind niste afurisiți străini, au fost lăsați în afara complexului, singuri, într-o căsuță de pe un deal”, povestește ea, folosind cu umor o expresie care reflectă prejudecățile vremii (afurisiți de străini). A fost nevoie de ceva timp până când comunitatea britanică a început să îi accepte și să îi integreze în viața socială.

Mulți ani mai târziu, Rhodia s-a întors să vadă casa în care se născuse. Clădirea era abandonată, deteriorată și fusese folosită, de-a lungul timpului, atât de oameni, cât și pentru adăpostirea animalelor. Un singur lucru îi mai amintea de perioada în care familia locuise acolo: eucalipții plantați de tatăl său în 1942. Copacii crescuseră atât de mult, încât deveniseră un reper vizibil de la kilometri distanță, din localitatea Athi River. Pentru Rhodia, descoperirea lor a avut o semnificație aparte. Era dovada că familia sa lăsase o urmă, oricât de discretă, în locul în care își începuse noua viață.
De la planșeta de arhitectură la laboratorul veterinar
În acești primi ani petrecuți în Kenya, Erica nu a avut posibilitatea să lucreze în domeniul pentru care se pregătise la Paris. Dar, așa cum reiese din întreaga relatare a Rhodiei, inactivitatea nu era o opțiune pentru ea. În documentar, fiica sa prezintă o fotografie în care tatăl ei apare în timpul unei inspecții sanitar-veterinare, examinând limbi de bovine pentru identificarea unor semne de boală parazitară. Erica a început să îl însoțească în laborator, unde a învățat să examineze preparate microscopice și să identifice prezența paraziților.

Astfel, și-a găsit o activitate utilă într-un domeniu complet diferit de arhitectură. Rhodia subliniază această capacitate a mamei sale de a se adapta împrejurărilor și de a-și valorifica aptitudinile indiferent de situație.
Deși nu putea profesa ca arhitectă, Erica nu a încetat să învețe și să se implice în activitățile care îi erau accesibile.
Descoperirea Africii de Est și pasiunea pentru natură
În paralel cu adaptarea la noua viață, Erica și soțul ei au început să exploreze regiunea în care se stabiliseră. Ori de câte ori aveau ocazia, plecau în safari, descoperind peisajele, fauna și comunitățile Africii de Est.
Rhodia amintește că, în acea perioadă, expedițiile erau organizate în condiții foarte diferite de cele actuale, participanții fiind adesea însoțiți de hamali care transportau echipamentele și proviziile. Una dintre fotografiile sale preferate o înfățișează pe Erica în fruntea unei expediții care traversa câmpiile spre Uganda, urmată de oamenii care transportau bagajele.

Privind această imagine, Rhodia mărturisește, cu umor, că simte o oarecare invidie față de părinții săi, deoarece s-a născut prea târziu pentru a participa la asemenea aventuri. Pentru Erica, aceste călătorii au reprezentat începutul unei legături profunde cu peisajele și culturile Africii de Est, o regiune care avea să-i devină casă pentru tot restul vieții.
Momentul întoarcerii la arhitectură
În 1948, după șase ani petrecuți în Kenya, Erica Mann își dorea tot mai mult să revină la activitatea profesională pentru care se pregătise în tinerețe. Anii de refugiu, urmați de perioada petrecută la Athi River, o ținuseră departe de arhitectură, însă interesul său pentru proiectare și creație rămăsese neschimbat.
În acea perioadă, administrația colonială britanică a înființat un departament guvernamental dedicat terenurilor și așezărilor umane, oferindu-i Ericăi posibilitatea de a se angaja. Deși studiase arhitectura la prestigioasa École des Beaux-Arts din Paris, autoritățile britanice nu i-au recunoscut calificarea profesională. Prin urmare, nu a putut fi angajată ca arhitectă, ci a primit un post de desenatoare tehnică (draftswoman).
Era totuși primul pas către o carieră în domeniul pentru care se pregătise. În aceeași perioadă, administrația britanică dezvoltase și un centru de pregătire și cercetare în domeniul veterinar, la Kabete, de cealaltă parte a orașului Nairobi față de Athi River.
Cum ambii soți urmau să lucreze în zone diferite ale capitalei, deplasările zilnice deveniseră dificil de realizat. Familia a decis, așadar, să se mute în Nairobi, părăsind locuința în care își începuse viața în Kenya.
Nairobi, un oraș aflat în plină transformare
Odată angajată în cadrul departamentului guvernamental, Erica Mann a început să participe la proiectele de planificare urbanistică a orașului Nairobi. Capitala coloniei britanice se afla într-o perioadă de dezvoltare, iar autoritățile încercau să anticipeze extinderea sa în deceniile următoare.
Rhodia își amintește că mama sa primise sarcina de a contribui la planificarea unui oraș care urma să găzduiască, potrivit estimărilor de atunci, cel mult 250.000 de locuitori. Privită din perspectiva Nairobiului contemporan, cu o populație de câteva milioane de oameni, această estimare pare astăzi extrem de modestă.
Însă, pentru administrația colonială a anului 1948, proiectarea unui asemenea oraș reprezenta o inițiativă urbanistică de mare amploare.
Erica a participat la elaborarea Nairobi Master Plan din 1948, unul dintre documentele importante pentru planificarea dezvoltării capitalei kenyene. Potrivit cercetărilor dedicate activității sale, a lucrat la acest proiect alături de Thornley Dyer, responsabilul cu planificarea urbană, și de Helga Richards, în colaborare cu firma sud-africană de urbanism Thornton White.
Participarea la elaborarea acestui plan a reprezentat un moment important în parcursul profesional al Ericăi Mann. Deși nu ocupa oficial un post de arhitectă, avea în sfârșit posibilitatea să-și folosească pregătirea, experiența și aptitudinile artistice într-un domeniu apropiat celui pe care îl alesese în tinerețe.

Rhodia consideră această etapă unul dintre motivele de mândrie ale mamei sale. Erica descoperise în urbanism nu doar o alternativă profesională, ci un domeniu care o pasiona și în care avea să demonstreze aptitudini remarcabile.
De la anii de refugiu la o viață împlinită în Nairobi
La începutul anilor 1950, viața familiei Mann se schimbase considerabil. După dificultățile întâmpinate în timpul refugiului și în primii ani petrecuți în Kenya, Erica și soțul său reușiseră să se integreze în comunitatea britanică din Nairobi și să-și construiască o viață socială activă.
Rhodia amintește anul 1952 ca pe un moment în care părinții săi începuseră să se bucure de stabilitatea și de oportunitățile pe care le căutaseră atât de mult. Viitorul pe care și-l imaginaseră în anii de pribegie începea, în sfârșit, să prindă contur.
Într-una dintre fotografiile prezentate în documentar, Erica apare elegant îmbrăcată, pregătită să participe la cursele de cai. Pentru Rhodia, imaginea ilustrează cât de mult se schimbase situația mamei sale. Nu mai era refugiata lipsită de mijloace materiale care ajunsese în Africa cu un singur bagaj, ci o femeie independentă, cu o carieră și o poziție socială bine conturate.

Eleganța europeană, pe care Erica o păstrase în ciuda tuturor încercărilor prin care trecuse, devenise parte din noua sa viață africană.
Un costum popular românesc, păstrat de-a lungul exilului
În acea perioadă, Nairobi avea o comunitate artistică și profesională activă. Asociația arhitecților și societatea locală de artă organizau evenimente culturale și mondene, printre care și un bal costumat anual. Una dintre fotografiile prezentate de Rhodia o înfățișează pe Erica participând la un asemenea eveniment, îmbrăcată într-un costum popular românesc.
Era chiar costumul pe care îl luase cu ea atunci când părăsise România, cu mai bine de un deceniu în urmă. În timpul călătoriei prin Europa și Africa, când fusese nevoită să renunțe la aproape toate bunurile personale, Erica găsise totuși loc în bagaj pentru acest costum. Potrivit Rhodiei, balul din Nairobi a reprezentat prima ocazie în care mama sa l-a putut purta după plecarea din țară.
Privind fotografia, Rhodia remarcă expresia tristă și gânditoare a Ericăi. „Nu mă surprinde, pentru că acel costum simboliza tot ceea ce lăsase în urmă”, spune ea.

Deși își construise o nouă existență în Kenya, Erica nu uitase țara în care se născuse și crescuse, nici lumea de care fusese nevoită să se despartă în timpul războiului. Costumul popular românesc, păstrat cu grijă de-a lungul anilor de refugiu, rămăsese una dintre legăturile sale cu trecutul.
Creativitatea, prezentă și dincolo de profesie
Câțiva ani mai târziu, o altă fotografie îi surprinde pe Erica și pe soțul său la balul costumat organizat în acel an. De această dată, atmosfera este complet diferită. Rhodia îi descrie pe amândoi ca fiind veseli și relaxați, oameni care își găsiseră locul în comunitatea din Nairobi. „În sfârșit, aparțineau acelui loc. Nu mai erau niște afurisiți de străini”, povestește ea, reluând cu umor expresia folosită pentru a descrie primii ani ai familiei în Kenya.
Costumele purtate de cei doi fuseseră create chiar de Erica. Ea alesese să se costumeze în Zeița Șerpilor din civilizația minoică, în timp ce soțul său îl reprezenta pe celebrul faraon egiptean Tutankhamon. Potrivit Rhodiei, apariția lor a atras toate privirile și a fost una dintre cele mai apreciate ale serii.
Episodul ilustrează încă o dată talentul artistic al Ericăi, care nu se limita la arhitectură sau urbanism, ci se manifesta și în desen, pictură, design și realizarea costumelor.
O pasiune aparte pentru animale
Dincolo de preocupările profesionale și artistice, Erica dezvoltase o afecțiune profundă pentru animale. Rhodia povestește că mama sa manifesta o tandrețe deosebită față de acestea și că, ori de câte ori avea ocazia, căuta să se apropie de ele. În documentar sunt prezentate fotografii în care Erica apare alături de un pui de ghepard și de o maimuță.
Aceasta din urmă era foarte îndrăgită de Erica, însă Rhodia nu împărtășea sentimentele mamei sale. Își amintește că, într-o zi, maimuța a sărit asupra ei și a mușcat-o de picior, întâmplare care a împiedicat-o să dezvolte o relație la fel de apropiată cu aceste animale. Erica, în schimb, a continuat să le îndrăgească.
Rhodia consideră că mama sa ar fi putut urma chiar o carieră dedicată studiului faunei sălbatice, dacă viața nu ar fi îndreptat-o deja către arhitectură și urbanism. Pasiunea pentru animale, interesul pentru natură și curiozitatea față de lumea înconjurătoare au rămas însă componente importante ale personalității sale.

Un portret al Ericăi Mann în anii 1960
Ajunsă în anii 1960, Erica Mann își consolidase poziția profesională și devenise o prezență familiară în cercurile culturale și intelectuale din Nairobi. Rhodia prezintă în documentar un portret al mamei sale, realizat în acea perioadă de un artist polonez. Erica apare ca o femeie elegantă și cosmopolită, care se adaptase pe deplin vieții din Kenya.

În fundalul tabloului se disting clădiri cu o arhitectură modernă, reprezentând, în interpretarea Rhodiei, imaginea unui oraș al viitorului. „Nu devenise încă realitate, dar visul era cu siguranță acolo”, remarcă ea. Pentru fiica sa, portretul ilustrează cât de mult se schimbase viața Ericăi de la sosirea în Africa, cu aproape două decenii în urmă.
Anii petrecuți în taberele pentru refugiați și începuturile modeste din Kenya rămăseseră în urmă. Erica și soțul ei reușiseră să-și construiască o existență stabilă și să se integreze în viața profesională și culturală a orașului.
Casa de pe Crawford Road, un loc de întâlnire pentru oamenii de cultură
În acea perioadă, familia Mann locuia într-o casă situată pe strada cunoscută atunci drept Crawford Road, nu departe de centrul orașului Nairobi. Rhodia își amintește că putea ajunge pe jos în centru în aproximativ o jumătate de oră. Locuința familiei devenise, treptat, ceea ce ea descrie drept un adevărat salon cultural.

Părinții săi erau oameni sociabili, curioși și interesați de conversațiile care le puteau deschide noi perspective. Nu conta atât profesia sau originea celor pe care îi invitau, cât capacitatea acestora de a participa la discuții interesante.
„Părinții mei adunau în jurul lor oameni inteligenți, care aveau ceva de spus. Nu conta ce făceau, cine erau sau de unde veneau”, povestește Rhodia. Astfel, casa de pe Crawford Road a început să fie frecventată de actori, cântăreți, dramaturgi, medici, specialiști în parazitologie și arhitecți veniți din diferite părți ale lumii.
Rhodia își amintește, cu umor și afecțiune, că aproape oricine ajungea în Nairobi trebuia să îi cunoască și pe soții Mann. Casa lor devenise un loc de întâlnire pentru o parte a comunității culturale și profesionale a orașului, iar Erica și soțul său se aflau în centrul acestei vieți sociale animate.
Arhitectura și urbanismul, preocupări permanente
În continuarea documentarului, Rhodia prezintă câteva fotografii care o înfățișează pe Erica la serviciu, în biroul său din cadrul Ministerului Terenurilor și Așezărilor. Într-una dintre imagini, pe peretele din spatele ei se distinge un plan urbanistic. Rhodia mărturisește că nu știe cu exactitate la ce proiect lucra mama sa în momentul realizării fotografiei, însă este convinsă că era implicată într-o nouă inițiativă de planificare.
O altă fotografie o surprinde tot la birou, aplecată asupra documentelor de lucru. Pentru Rhodia, asemenea imagini sunt reprezentative pentru întreaga activitate profesională a mamei sale. Își amintește că Erica părea să aibă întotdeauna în mână un creion sau un stilou, preocupată să proiecteze ceva care, într-un fel sau altul, să le fie de folos oamenilor.
Această dorință de a crea lucruri utile avea să se regăsească și în proiectele de dezvoltare comunitară în care Erica s-a implicat în anii următori.

De la planurile urbanistice la costumele pentru teatrul de păpuși
Dincolo de activitatea profesională, Erica continua să-și cultive pasiunea pentru artă. Rhodia povestește că, în acea perioadă, Nairobi avea un teatru de păpuși cu mănușă, ai cărui membri se întâlneau lunar la Nairobi Arboretum. Erica s-a implicat în activitatea acestuia, realizând schițe și modele de costume pentru personaje.
În documentar, Rhodia prezintă câteva dintre desenele originale ale mamei sale, concepute pentru personajele operei Tosca, de Giacomo Puccini. Schițele ilustrează atenția Ericăi pentru detalii, proporții și expresivitatea costumelor, calități pe care le valorificase de-a lungul timpului în numeroase domenii artistice. Pentru Rhodia, aceste desene au o valoare sentimentală aparte, fiind singurele schițe originale de acest fel realizate de mama sa pe care le mai păstrează, iar admirația cu care le prezintă este evidentă. Le consideră extraordinare și se bucură că, prin intermediul documentarului, le poate face cunoscute unui public mai larg.

Un proiect neobișnuit pentru expoziția agricolă din Nairobi
Pe măsură ce cariera sa avansa, Erica Mann a început să se implice și în proiecte care depășeau sfera arhitecturii și urbanismului. Unele dintre acestea au fost realizate în colaborare cu soțul său, a cărui activitate profesională în domeniul medicinei veterinare căpătase, la rândul ei, o importanță tot mai mare.
Un asemenea proiect a fost standul oficial al Departamentului Veterinar, pregătit pentru expoziția agricolă anuală din Nairobi. Soțul Ericăi fusese însărcinat cu organizarea participării departamentului la eveniment, iar realizarea standului i-a fost încredințată acesteia.

În locul unei construcții expoziționale convenționale, Erica a conceput un stand inspirat de arhitectura unei fortărețe arabe. Pentru prezentarea acestuia, soțul său a adus din nordul Kenyei mai mulți războinici Samburu, care au participat la activitățile desfășurate în spațiul expozițional. Rezultatul a fost, potrivit amintirilor Rhodiei, unul dintre cele mai spectaculoase standuri ale întregii expoziții, remarcându-se atât prin aspectul arhitectural, cât și prin prezența reprezentanților comunității Samburu.
1963 – Un institut pentru pregătirea specialiștilor în sănătatea animalelor
Un alt moment important a venit în 1963, când Igor Mann a contribuit la înființarea unei instituții dedicate pregătirii personalului tehnic și auxiliar din domeniul veterinar. Acesta considera că dezvoltarea sectorului zootehnic din Kenya necesita specialiști care să poată lucra direct cu animalele și cu oamenii din comunitățile rurale. Pregătirea lor urma să acopere nu doar aspecte ale sănătății animalelor, ci și domenii precum gestionarea pășunilor, reproducția animalelor și inseminarea artificială.
După ce a reușit să obțină finanțarea necesară, proiectul s-a concretizat prin deschiderea, în 1963, a Animal Health and Industries Training Institute, la Kabete, în apropiere de Nairobi.
Printre fotografiile păstrate de familie se află și una în care Erica și soțul său îl însoțesc pe Jomo Kenyatta într-o vizită la institut. Imaginea surprinde implicarea familiei Mann într-o perioadă de schimbări importante pentru Kenya, care avea să-și obțină independența față de Marea Britanie în decembrie 1963.

Pentru cei care doresc să afle mai multe despre viața și activitatea medicului veterinar Igor Mann, Rhodia a realizat un documentar dedicat tatălui său, disponibil pe YouTube. Povestea acestuia completează portretul familiei Mann și oferă o perspectivă asupra contribuției sale la dezvoltarea medicinei veterinare în Kenya.
Aproximativ 60 de manuale ilustrate pentru comunitățile rurale
Preocuparea lui Igor Mann pentru dezvoltarea activităților economice legate de creșterea animalelor nu s-a limitat la înființarea institutului. El a început să redacteze o serie de ghiduri practice, destinate în special persoanelor din mediul rural care doreau să obțină venituri din activități asociate creșterii și valorificării animalelor.
Erica a contribuit la realizarea acestor materiale prin desenele și diagramele explicative care însoțeau textele. Unul dintre ghidurile amintite de Rhodia prezenta metode de pregătire a pieilor de crocodil pentru export. Potrivit estimării sale, cei doi au realizat împreună aproximativ 60 de asemenea broșuri, fiecare dedicată unor activități practice care puteau reprezenta surse de venit pentru locuitorii zonelor rurale.
Rolul Ericăi era esențial pentru accesibilitatea informațiilor. Prin intermediul ilustrațiilor, explicațiile tehnice puteau fi urmărite și înțelese mai ușor de cititorii cărora le erau destinate. Era o altă modalitate prin care pregătirea sa artistică și experiența în desenul tehnic își găseau o întrebuințare concretă.

Un abator în nordul Kenyei
Colaborarea profesională dintre cei doi soți a continuat și în cadrul unui proiect desfășurat la Archer’s Post, o localitate din nordul Kenyei. Acolo fusese planificată construirea unui abator unde crescătorii de animale din regiune să își poată aduce bovinele pentru sacrificare. Proiectul urmărea și valorificarea produselor rezultate în urma acestei activități, inclusiv a pieilor.
Igor Mann a fost implicat în organizarea operațiunilor, iar aceasta a realizat ilustrațiile și materialele grafice necesare proiectului. Rhodia își amintește că abatorul continua să existe la momentul în care și-a relatat povestea și își exprimă convingerea că unele dintre planurile originale ar fi putut fi încă folosite.
Dincolo de aceste amintiri, proiectele realizate împreună de Erica și soțul său ilustrează interesul lor comun pentru aplicarea cunoștințelor profesionale în activități cu rezultate practice, în special în domeniul sănătății animalelor și al economiei rurale.

O reprezentantă a Kenyei la târgurile internaționale
Experiența profesională și cunoștințele lingvistice i-au oferit Ericăi Mann posibilitatea de a se implica într-un domeniu diferit de arhitectură și urbanism: promovarea Kenyei la evenimente comerciale internaționale. La acea vreme, Erica vorbea fluent șase limbi, o abilitate care o recomanda pentru activități ce presupuneau comunicarea cu reprezentanți ai altor țări.
Astfel, a început să participe la târguri internaționale în calitate de reprezentantă a Kenyei, contribuind la prezentarea produselor și oportunităților economice ale țării. Una dintre fotografiile păstrate de familie o surprinde la Berlin, în cadrul unui asemenea eveniment. Rhodia își amintește că printre produsele kenyene promovate se numărau cafeaua și coșurile tradiționale kiondo, realizate prin împletirea fibrelor vegetale. Nu știe însă cu exactitate ce alte produse au fost prezentate cu acea ocazie.

O altă fotografie o înfățișează pe Erica alături de două personalități politice importante ale epocii: Willy Brandt, politicianul german care avea să devină cancelar al Republicii Federale Germania, și Tom Mboya, una dintre figurile marcante ale mișcării pentru independența Kenyei. Prezența sa la asemenea evenimente reflectă rolul pe care ajunsese să îl aibă în reprezentarea intereselor kenyene peste hotare.
Rhodia o descrie, cu o ușoară notă de umor, drept un fel de ambasador neoficial al Kenyei. Judecând după zâmbetul său din fotografii, Erica părea să se bucure din plin de această nouă experiență.
Build și Plan – inițiative editoriale dedicate arhitecturii
Interesul Ericăi pentru arhitectură nu se limita însă la activitatea de proiectare. Convinsă că profesioniștii din Kenya aveau nevoie de o publicație dedicată domeniului, ea a decis să se implice și în presa de specialitate. A fondat și a editat o revistă de arhitectură intitulată Build, pe care Rhodia o descrie drept singura publicație de acest profil din Kenya la momentul respectiv. Ulterior, a apărut și Plan, o revistă cu periodicitate lunară.
Erica se ocupa de identificarea și selectarea materialelor, căutând articole și informații de specialitate din diferite țări, pe care le putea aduce astfel în atenția cititorilor kenyeni. Publicațiile au apărut timp de câțiva ani, însă împrejurările în care activitatea lor a încetat nu sunt cunoscute cu exactitate.
Rhodia presupune că, după o perioadă în care susținuse personal efortul editorial, mama sa ar fi obosit și nu ar fi găsit pe cineva dispus să preia responsabilitatea continuării proiectului. Dincolo de durata lor de apariție, aceste inițiative ilustrează dorința Ericăi Mann de a contribui la circulația ideilor și a informațiilor profesionale într-un domeniu aflat în continuă evoluție. Pentru ea, arhitectura însemna și schimbul de cunoștințe, dialogul dintre specialiști și familiarizarea publicului cu noi perspective asupra mediului construit.
„Dezvoltarea trebuie să se bazeze pe nevoi, nu pe lăcomie”
În ultimii ani ai carierei sale, Erica Mann a primit responsabilități tot mai importante în domeniul planificării regionale. Înainte de pensionare, a fost însărcinată cu dezvoltarea unor proiecte pentru două regiuni întinse ale Kenyei: provincia de coastă și provincia de nord-est.
Era o activitate care presupunea mai mult decât elaborarea unor planuri urbanistice. Erica trebuia să înțeleagă particularitățile comunităților pentru care lucra, modul lor de viață și problemele cu care se confruntau locuitorii.
Rhodia își amintește că mama sa avea o metodă de lucru pe care o considera esențială. Ori de câte ori ajungea într-o comunitate pentru care urma să pregătească un proiect de dezvoltare, discuta mai întâi cu bărbații, întrebându-i de ce aveau nevoie. Apoi purta aceeași discuție cu femeile.
Abia după ce asculta ambele perspective începea să elaboreze un plan care să răspundă nevoilor întregii comunități. Această abordare reflecta o convingere pe care Erica o exprima adesea și pe care fiica sa a păstrat-o în memorie: „Development must be based on need and not on greed.”
„Dezvoltarea trebuie să se bazeze pe nevoi, nu pe lăcomie.”
Pentru Erica, proiectarea unui spațiu sau dezvoltarea unei așezări nu trebuiau să pornească exclusiv de la interese economice ori de la deciziile autorităților, ci de la realitățile și necesitățile oamenilor care urmau să trăiască acolo. Rhodia consideră că acest principiu și-a păstrat relevanța și astăzi și regretă că nu este întotdeauna respectat.
Women of Kibwezi – un proiect recunoscut la nivel internațional
În 1972, Erica Mann a înființat Council for Human Ecology: Kenya (CHEK), organizație dedicată protecției mediului și dezvoltării comunităților rurale. Tot în această perioadă a inițiat Women in Kibwezi, un proiect destinat sprijinirii femeilor din localitatea Kibwezi, situată pe drumul dintre Nairobi și Mombasa.

Inițiativa urmărea să le ofere participantelor posibilitatea de a obține venituri proprii și de a-și îmbunătăți condițiile de viață. Cu sprijinul mai multor organizații, au fost dezvoltate activități de apicultură, creștere a animalelor, producție de materiale de construcție și mici afaceri locale.
Proiectul a acordat atenție și drepturilor femeilor asupra terenurilor, contribuind la crearea unor condiții mai bune pentru desfășurarea activităților economice.
Rezultatele obținute au atras atenția la nivel internațional. În 1996, Women of Kibwezi a fost selectat printre cele mai bune 100 de proiecte din lume în cadrul conferinței Habitat II, organizată de Națiunile Unite la Istanbul.
Recunoașterea confirma importanța unei inițiative prin care Erica Mann încercase să pună în practică un principiu pe care îl susținuse de-a lungul carierei: dezvoltarea comunităților trebuie să pornească de la nevoile reale ale oamenilor.
Un centru comunitar inspirat de arhitectura tradițională africană
Printre documentele descoperite de Rhodia în arhiva mamei sale se află și un plan arhitectural care i-a atras în mod deosebit atenția. Este proiectul unui centru comunitar, conceput pentru a reuni într-un singur ansamblu mai multe spații destinate activităților și nevoilor locuitorilor.
Rhodia nu știe cine a comandat proiectul și nici dacă acesta a fost vreodată construit. Consideră însă că desenul are o valoare aparte, fiind singurul plan arhitectural pe care l-a găsit în arhiva familiei purtând atât semnătura Ericăi, cât și o dată. Un detaliu important este alegerea formei arhitecturale. În locul unei clădiri rectangulare, inspirate de modelele europene, Erica a conceput un ansamblu bazat pe formele circulare ale locuințelor tradiționale africane.
Această alegere ilustrează interesul său pentru arhitectura locală și dorința de a integra elemente tradiționale în proiecte destinate comunităților kenyene. Rhodia speră că, într-o zi, cineva va decide să construiască acest centru comunitar, deși recunoaște că șansele sunt reduse.
Planul rămâne însă o mărturie a modului în care Erica Mann înțelegea arhitectura: o profesie în care creativitatea, cunoașterea mediului local și nevoile oamenilor trebuiau să se completeze reciproc.
O carieră recunoscută și dincolo de granițele Kenyei
De-a lungul deceniilor petrecute în Kenya, Erica Mann și-a câștigat aprecierea nu doar în mediul profesional local, ci și în cercuri internaționale. Participase la evenimente organizate în străinătate și susținuse conferințe pe teme variate, de la arhitectura africană și dezvoltarea imobiliară până la proiectele economice dedicate femeilor din comunitățile rurale.
Experiența acumulată în urbanism, interesul pentru arhitectura tradițională și implicarea în proiecte de dezvoltare comunitară îi ofereau o perspectivă amplă asupra domeniilor în care activa. În 2003, contribuția sa a primit o recunoaștere deosebită. Asociația arhitecților din Kenya a decis să îi acorde distincția Architect Laureate of Kenya, în semn de apreciere pentru întreaga sa activitate profesională.
Pentru Erica, sosită în Africa în 1942 ca refugiată și căreia autoritățile coloniale nu îi recunoscuseră inițial calificarea de arhitectă, momentul avea o semnificație aparte.

„O femeie singură într-o pădure de bărbați”
Ceremonia de premiere a rămas una dintre amintirile prețioase ale Rhodiei. Fotografiile realizate cu acea ocazie o înfățișează pe Erica, ajunsă la o vârstă înaintată, primind distincția în prezența reprezentanților comunității profesionale kenyene.
Era considerată una dintre personalitățile respectate ale arhitecturii din Kenya, iar experiența sa o transformase într-un reper pentru generațiile mai tinere. Cu prilejul ceremoniei, președintele asociației a descris-o printr-o expresie pe care Rhodia avea să o păstreze în memorie: „A lone woman in a forest of men.” („O femeie singură într-o pădure de bărbați.”) Cuvintele făceau referire la parcursul său într-un domeniu profesional dominat, vreme îndelungată, de bărbați.
Pentru Rhodia, această descriere surprinde unul dintre aspectele definitorii ale vieții mamei sale: capacitatea de a-și urma vocația și de a-și construi o carieră într-un mediu în care femeile aveau încă puține oportunități de afirmare.
Erica nu se temea să-și exprime opiniile și își păstrase, până la o vârstă înaintată, interesul pentru profesie. Tinerii care își doreau să devină arhitecți apelau uneori la experiența și sfaturile sale. Distincția primită în 2003 reprezenta recunoașterea unei activități desfășurate de-a lungul mai multor decenii.
Ultimii ani ai Ericăi Mann
Erica Mann s-a stins din viață în 2007, cu aproximativ o lună înainte de a împlini 90 de ani. Într-una dintre ultimele fotografii prezentate de Rhodia, Erica apare ca o femeie în vârstă, dar cu aceeași expresie hotărâtă pe care o avusese de-a lungul vieții. Rhodia o descrie prin trei trăsături care, în opinia sa, i-au definit personalitatea: inteligența, determinarea și capacitatea de a privi permanent către viitor.
„Nu s-a uitat niciodată înapoi”, spune ea, referindu-se la felul în care mama sa a înfruntat dificultățile și schimbările prin care a trecut. Povestea Ericăi nu se încheie însă odată cu dispariția sa.

O cutie de pasteluri păstrată din anii tinereții
Printre obiectele pe care Erica le-a lăsat fiicei sale se afla o cutie de pasteluri colorate, pe care o avea încă din perioada studiilor la Paris, înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Era unul dintre puținele lucruri pe care reușise să le păstreze de-a lungul refugiului. Când părăsise România, Erica avusese la dispoziție un singur bagaj, în care pusese câteva materiale pentru desen, costumul popular românesc și puține alte obiecte personale.
Pastelurile o însoțiseră în călătoria prin Europa și Africa, supraviețuind anilor petrecuți în taberele pentru refugiați, mutărilor succesive și tuturor schimbărilor care îi marcaseră existența. După moartea mamei sale, Rhodia s-a întrebat ce ar trebui să facă cu ele. Deși era ea însăși designer, nu se considera artistă și își dorea ca pastelurile să ajungă la cineva care să le poată folosi. I s-a părut potrivit să le ofere unui tânăr artist kenyan, pasionat de desenul în pastel. Căutarea a durat aproximativ un an. În cele din urmă, a cunoscut un tânăr artist Maasai, pe nume Leamech, pe care l-a invitat acasă, alături de câțiva prieteni. Acolo i-a dăruit cutia de pasteluri care aparținuse mamei sale.
Pentru Rhodia, gestul avea o semnificație profundă. Materialele de desen pe care Erica le păstrase din tinerețe, traversând cu ele continente și decenii, ajungeau acum în mâinile unui artist dintr-o nouă generație. Era convinsă că mama sa s-ar fi bucurat să știe că acest obiect, atât de strâns legat de pasiunea ei pentru artă, își găsise un nou proprietar.

O poveste care continuă prin cei care o descoperă
Erica Mann a fost artistă, ilustratoare, designer, creatoare de obiecte artizanale, urbanistă și filantroapă. Iar în ultimii ani ai vieții primise și recunoașterea oficială a comunității arhitecților din Kenya. Pentru fiica sa, toate aceste realizări alcătuiesc portretul unei femei pe care a ajuns să o cunoască mai bine abia după moarte, atunci când a început să cerceteze arhiva familiei.
„Ce pot să mai spun? Ce femeie extraordinară!”, încheie Rhodia.
Povestea Ericăi Mann începe în Bucureștiul anului 1917 și se desfășoară apoi între Paris, Europa războiului și Africa de Est. Este istoria unei femei care a fost nevoită să-și părăsească țara natală, dar care a reușit să-și continue profesia și să contribuie la dezvoltarea țării în care și-a găsit un nou cămin. Cutia de pasteluri, păstrată timp de aproape șapte decenii, oferă poate cea mai frumoasă imagine a acestei continuități: obiectele cu care Erica își exersase talentul în tinerețe au ajuns, în cele din urmă, să inspire un alt artist, în Kenya.
Documentarul realizat de Rhodia Mann, A Woman of Vision – The Story of Erica Mann, este deosebit tocmai prin simplitatea sa. Fără reconstituiri spectaculoase sau efecte vizuale, Rhodia spune povestea mamei sale privind fotografiile de familie care au supraviețuit trecerii timpului și rememorând întâmplările din spatele acestora. Este un mod de a povesti care amintește de vremurile în care albumele de familie erau răsfoite împreună, în momentele de tihnă, iar amintirile prindeau viață prin vocea celor care le trăiseră. Dincolo de biografia arhitectei Erica Mann, documentarul narat de Rhodia devine și o mărturie personală despre o familie a cărei istorie s-a desfășurat între România și Kenya, pe fundalul unora dintre cele mai importante transformări ale secolului XX.
***
Au trecut mai bine de opt decenii de când Erica Mann a părăsit România, țara în care s-a născut și pe care nu a încetat să o considere parte din identitatea sa. Viața a purtat-o departe de Bucureștiul copilăriei și de Parisul în care studiase arhitectura, până în Africa de Est, unde avea să își construiască o nouă existență și să își desfășoare cea mai mare parte a activității profesionale.
În Kenya, numele său a rămas legat de istoria arhitecturii și a urbanismului, de proiecte dedicate comunităților locale și de inițiative prin care a încercat să îmbunătățească viața oamenilor. În România, povestea ei este prea puțin cunoscută.
Mă întorc la prima mea întâlnire cu Nairobi, în decembrie 2019, când traversam orașul de la un capăt la celălalt fără să știu nimic despre Erica Mann. Acum, după ce i-am descoperit povestea și am cunoscut-o pe fiica sa, Rhodia, privesc altfel locurile prin care trec căci știu că undeva în istoria acestui oraș atât de complex se regăsește și munca unei femei născute la mii de kilometri depărtare, în România. Ba chiar cunosc și zona în care Erica și Igor Mann s-au stabilit când au ajuns în Kenya, și anume Athi River.
Îi sunt recunoscătoare Rhodiei Mann pentru că a păstrat documentele, fotografiile și amintirile mamei sale și pentru generozitatea cu care îi împărtășește povestea. Îi sunt recunoscătoare și prietenului Andrei Mihalca, cel datorită căruia am aflat despre familia Mann și am avut ocazia să o cunosc pe Rhodia.
Prin aceste rânduri, sper ca numele Ericăi Mann să ajungă la cât mai mulți cititori români. Povestea ei merită cunoscută și în țara în care a început.
*imaginile care ilustrează aceste rânduri provin din arhiva familiei Mann și au fost preluate sub formă de capturi din documentarul A Woman of Vision – The Story of Erica Mann, realizat și narat de Rhodia Mann.
Variațiuni pe aceeași temă (mai mult sau mai puțin)!
S-ar putea să-ți placă și
Erica Mann, the Romanian Architect Who Helped Shape Nairobi
29 octombrie 2026
Nairobi – Brackenhurst și retur
13 martie 2022
Un comentariu
Pingback: